Povesti din vacanta de vara

Simt cum se apropie cu pasi repezi clipa in care din reflex voi dori sa ma sui in autobuz si sa plec in vacanta de vara. 3 luni de stat la tara. Obiceiul repetat an de an nu poate fi scos din sistem asa usor. Si ca de fiecare data in ultimii ani va trebui sa-mi controlez dorinta si dorul.
Mi-e dor sa am trandafiri corai sub geam, sa se reflecte pe perdea umbra frunzelor de vita de vie, sa ies din casa desculta direct pe cimentul incins si apoi pe iarba inca plina de roua la umbra merilor. E firesc ca pe ulita sa fie mult praf si pietre, sa se vada nucii de departe, sa se inalte tufe intregi de boz otravitor pe marginea santurilor si sa doarma cardurile de gaste fix in mijlocul drumului. Imi mai este dor sa ma trezeasca cocosii la 5 dimineata doar ca sa ma intorc pe partea cealalta si sa adorm la loc.
Atunci cand intru in bucatarie vreau sa gasesc puii la mancarea pisicilor, sa-i sperii, sa-i prind si sa le dau miez de paine din palma, vreau sa alerg in gradina dupa bunica, sa beau apa rece, sa mananc capsuni direct de pe rug, sa strivesc menta sub picioare cand ma sui pe gard sa mananc visine... nespalate, sa ma bag desculta intre rugii de zmeura fara frica de paianjeni si sa dau la umbra lor de gaini in scaldatoare.
Parfumul trandafirilor se simte cel mai tare seara, cam tot atunci cand incep tantarii sa iasa de la umbra si sa intepe. Cel mai frumos miros cei corai, cel mai puternic cei rosii. Cei crem au florile cele mai mari. Un pic mai tarziu mirosul lor e inlocuit de cel de regina noptii. Apoi se lasa noaptea si printre flori pisicile fugaresc fluturi. Dimineata pe perdele se vad umbrele vitei din fata casei. Lumina care se strecoara printre doua frunze apropiate are de cele mai multe ori forma de inima. Din racoarea somnoroasa a casei se iese direct in arsita soarelui care bate in fata casei de la rasarit pana putin dupa pranz. Cum se intampla ca 3 luni de zile sa nu stiu ce-s aia papuci, daca mi se parea ca-mi ard talpile dadeam rapid o tura prin iarba. Cu putin noroc scapam fara sa ma intepe vreo albina. La ora la care ma trezeam toata lumea era deja in gradina asa ca in bucatarie gaseam fie pui fie pisici si mancarea lasata pe masa acoperita cu un prosop de bucatarie. Mancam repede si apoi fugeam unde vedeam cu ochii, de cele mai multe ori pe malul Siretului la pescuit sau pe varful dealului dupa ciuperci sau pe sant cu copiii.
Mi-e dor sa stau pe malul paraului, la umbra nucului din capul satului, sa urmaresc ratele cand merg la scaldat, sa vad caii priponiti la pascut. Mi-e dor de drumul cu praf fin si fara pietre, de gardul din plante otravitoare de care nu trebuia sa ne atingem, de palcul de garofite si de ciupercile de la Borta Morii. Si daca acum as vrea sa merg sa le vad as gasi doar un hau abrupt pe fundul caruia se strecoara apele verzui ale Siretului. As sta undeva sprijinita de un gard gandindu-ma la parul paduret care nu mai e, la nucul din capul satului care e de mult inghitit de ape, la praful fierbinte pe care puteam sa merg desculta fara frica. Acum mi-e teama sa ascult povesti de la Cuza cand stiu ca toate incep cu "A mai ramas un lat de palma pana la gard, pana la casa, pana la agoniseala de-o viata a unui om".

Vara la tara

Microbuzul se strecoara cu viteza pe drumurile serpuite din sate lasand in urma un nor gros de praf. Inca putin si ajunge in Cuza. Ulita e la fel: lunga si pietruita. Ma apropii cu pasi repezi de casa trecand pe langa santuri acoperite de boz, evitand gansacii nervosi si cainii slobozi ai vecinilor. Casa e inca acolo, in spatele livezii de meri, dupa bolta. Ciresul o pazeste inalt si batran, gata sa se dea batut in fata trecerii anilor. Dupa ierni intregi de inghet si crivat a inceput sa dea semne de uscaciune. Nu mai poate nici el sau poate vrea sa plece inainte de a-i fi spalate radacinile de apele tot mai apropiate ale Siretului.
Vara tarzie inca te mai invaluie in caldura. Iarba din livada este uscata iar merele sunt aproape coapte. E atat de liniste.
Cum se lasa intunericul cerul se umple cu stele. Un spatiu infinit se deschide in fata ochilor mei si ma pierd in licariri. Se-aude trenul. Miroase a iarba uscata. Se-aude cum cade un mar din copac. Nu se misca nici o frunza. Stau desculta in fata casei si ma uit in sus. E atat de intuneric si de liniste si nimic rau nu se poate intampla. Cerul e brazdat de stele cazatoare. Cucuveaua are locul ei de onoare in noapte.

A doua zi vine repede dupa un somn calm intr-o liniste deplina. Canta cocosii. Deja undeva pe la ora 9 caldura este aproape insuportabila asa ca ma instalez in casa. In spatele peretilor grosi din chirpici racoarea e imbietoare. Se aud de afara sunete cunoscute: pui, randunele, zgomot de carute pe drum. Doua clipe mai tarziu ma trezesc in casa cu un musafir: usile deschise au fost tentante pentru un pui de gaina. Ma vede, intinde gatul curios si se uita la mine. Piuie si-si vede de drum, se baga sub masa, trece pe sub fotolii. Ma ridic, il iau in brate si-l duc afara. Cobor spre bucatarie sa-i spun mamei cine m-a vizitat. Dupa 5 minute ma intorc la racoare si-l gasesc la loc.
Cateva clipe mai tarziu cerul este brazdat de fulgere si geamurile se zguduie de la tunete. Puii ignora complet peisajul si ca intotdeauna instinctele lor sunt cele dupa care ar trebui sa te ghidezi. 3 stropi si ploaia se opreste, nici un motiv temeinic de a parasi scaldatoarea sau racoarea de sub tufele de coacaz.
Timpul fuge pe langa mine, nu-mi dau seama cand se lasa seara cu racoarea ei inconfundabila, cu cerul din ce in ce mai plin de stele, cu pisici iesite la vanatoare dupa fluturi de noapte, cu batlani si stoluri de rate, nori pufosi si rosiatici in lumina apusului si cu luna printre varfurile merilor.
E totul la fel, nimic nou, nimic special dar e fascinant si frumos, exact asa cum imi amintesc, aceeasi atmosfera aceeasi magie toate atat de aproape de a fi inecate si namolite in albia Siretului.

Ceva bun

In livada

Inca nu am ajuns sa spun pe vremea mea dar, pe vremea in care nu existau Mars si Milky Way decat in reclamele de pe Cartoon Network (nedublat), inghetata se chema "Vafe" sau "Montana", caramelele erau toate turcesti si sucul il luam de la Fresco, camara, bucataria si gradina bunicii erau un nesecat izvor de dulciuri. Dulceata de cirese era mereu prezenta la masa de dimineata, ciresul din spatele casei era an de an pazit de grauri si ciori. Magiunul mergea extraordinar iarna pe paine prajita pe plita cu unt si lapte cald. Dulceata de nuci era tare ravnita dar putina pentru ca se facea greu. Scoverzele, gogosile, clatitele, gogosile cu branza sarata de oaie erau gustarea de la ora 5. Sucul era facut dintr-o lingurita de dulceata de cirese, una de dulceata de visine si o cana de apa rece, rece sau era suc de soc. Inghetata de casa se gasea in congelator in cescute de cafea. Checul, tartele cu prune umpleau ograda de miros de proaspat copt. Diminetile nu aveau farmec fara lapte cu orez, fidea, gris si dulceata de visine si chiar mai bine, lapte cu taitei de casa. Daca ceream ceva bun, bunica nu-mi dadea bani ca sa merg la magazin, dar mai mult decat sigur ma striga sa vin din drum de la joaca si-mi punea in fata ceva dulce: clatite cu branza facute la rola, cozonac aburind, alivanca, tort cu frisca din smantana adevarata, chisalita, compot, cate si mai cate nu scotea bunica din te miri ce. Si daca nu avea cu ce, ma trimitea in gradina de unde mancam capsuni, zmeura, cirese sau visine, fara sa le spal, direct din copac sau de pe rug... si nu pateam nimic. Visinele cu aroma de menta erau un deliciu (visinile din pom, menta calcata in picioare langa tulpina lui), perele si merele Sant' Iliesti, merele salbatice, corcodusele, harbuzul mare cules din timp si pus la beci. Izvor nesecat de "ceva bun", asta gaseam eu vara la bunica.